Astăzi s-a încheiat ultima noastră sesiune de tabără din 2026.
În fiecare an, momentul acesta vine cu un amestec ciudat de sentimente.
E bucuria că am ajuns din nou la capăt. E mulțumirea că ne-am dus misiunea până la capăt. E oboseala aceea bună, pe care o simți atunci când știi că ai pus tot ce ai putut într-un lucru în care crezi.
Dar, pentru mine, mai este ceva.
După ce pleacă ultimul copil și se face liniște, îmi place să mă plimb singur prin locurile care, cu numai câteva ore înainte, erau pline de glasurile lor.
Prin poiană. Printre copaci. Pe lângă lac. Prin curte.
Și liniștea se simte altfel.
Lipsesc râsetele. Lipsesc întrebările. Lipsesc pașii grăbiți. Lipsește câte unul care strigă după tine de undeva.
Lipsește energia aceea pe care numai copiii știu să o aducă într-un loc.
Sau, cum spune un prieten drag, lipsesc „minunile lumii”.
Și poate tocmai în liniștea asta î mi dau seama cel mai bine de ce facem toate lucrurile pe care le facem.
N-am vrut niciodată ca taberele noastre să fie doar o înșiruire de activități.
Busolă. Înot. Pădure. Foc. Tiroliană. Drumeții. O noapte sub cer sau o aventură prin noroi.
Acestea sunt doar instrumentele.
În spatele lor există un gând mult mai simplu și, pentru mine, mult mai important: să readucem omul în brațele naturii.
Să-i oferim copilului de astăzi ocazia să o cunoască, să o respecte, să nu se teamă de ea și, poate cel mai important, să simtă că face parte din ea.
Pentru că noi, cei de acum, nu vom fi aici pentru totdeauna.
Și atunci, inevitabil, rămâne întrebarea: ce lăsăm în urma noastră?
Eu cred că unul dintre cele mai trainice lucruri pe care le putem lăsa este ceea ce sădim în generațiile care vin după noi.
Poate că un copil nu-și va aminti peste douăzeci de ani toate activitățile pe care le-a făcut într-o tabără.
Dar poate își va aminti cum mirosea pădurea după ploaie.
Poate își va aminti prima noapte în care a avut curaj să stea departe de casă.
Poate își va aminti că a învățat să se orienteze, să înoate, să aprindă un foc, să aibă grijă de cel de lângă el sau pur și simplu să stea câteva minute și să asculte pădurea.
Și poate, într-o zi, va duce toate acestea mai departe către proprii lui copii.
Dacă se va întâmpla asta, atunci o bucățică din ceea ce construim noi astăzi va continua să existe mult după noi.
În seara aceasta, locul a rămas din nou liniștit.
Toamna încă nu a venit, dar parcă deja se simte că vara începe încet să-și strângă lucrurile.
Iar eu rămân cu liniștea asta, cu puțină melancolie, dar mai ales cu o recunoștință enormă.
Față de fiecare părinte și bunic care, în vara aceasta, ne-a încredințat ceea ce are mai de preț.
Copiii.
Vă mulțumim pentru încredere.
Ne-ați oferit privilegiul de a pune și noi o bucățică din ceea ce știm, din ceea ce am trăit și din ceea ce iubim în bagajul cu care acești copii vor merge mai departe prin viață.
Iar pentru noi, asta înseamnă enorm.
Până la următoarea vară, poiana va mai avea parte și de liniște.
Dar poveștile copiilor care au trecut pe aici au plecat deja mai departe în lume.